Albumul Saptamanii

Numele lui Jack White este rostit de atat de multe ori si a fost implicat in atat de multe proiecte (Dead Weather, Raconteurs, numeroase colaborari), incat este intr-adevar ciudat ca de abia acum sa avem parte de un album solo al muzicianului. Ceva care sa fie White pur, curat, veritabil. Ceva asa cum e Blunderbuss, un album bine gandit si complex, un fel de manifesto care reaminteste de ce White e un muzician indispensabil industriei.

Ca si White, care sfideaza categoriile in care il pun unii sau altii si e greu de definit, Blunderbuss e divers si stie sa tina ascultatorul mereu in suspans, fiecare piesa e o supriza. White imprumuta cu grija cate ceva din fiecare proiect si trupa in care s-a implicat. Cand are un iz similar cu cel al albumului Wanda Jackson produs de White, cum e Trash Tongue Talker cu aerul de blues 50ist. Cand merge pe aceasi estetica minimalista, aproape primitiva marca The White Stripes: Sixteen Saltines nu numai ca are un vibe care aminteste de duo, dar e si una dintre putinele melodii care il pune pe White din nou in postura de Guitar God.

Dar rolul pe care il joaca White cel mai des pe Blunderbuss e acela de amant ranit. Unii ar spune ca versurile lui despre femeie care are “freedom in the 21^st century” si “no responsibility, no guilt or morals” vine dintr-o viziune traditionalista sau arhaica, dintr-un fel de nostalgie pentru trecut sau machismo, dar nu trebuie uitat ca idolul lui White e Bob Dylan. Intr-un interviu pentru The Guardian, White spunea ca, atunci cand a citit memoriile lui Dylan, s-a simtit ca si cand s-ar fi uitat intr-o oglinda. Asa ca nu e absurd de crezut ca, la fel ca Dylan, White se joaca si e fascinat de dezamagire.

Sigur, White a avut parte de destule dezamagiri in ultima vreme: divortul de Karen Elson si despartirea The White Stripes. Dar Elson nu e cea care l-a facut sa scrie versuri ca cele de pe Missing Pieces (“Sometimes someone controls everything about you/ and when they tell you that they just can’t live without you,/ they ain’t lying they’ll take pieces of you,/ and they’ll stand above you and walk away,/ that’s right, and take a part of you with them”). Despartirea de fosta sotie a fost una amiabila si Elson chiar apare pe album.

In schimb, in urma declaratiilor recente, despre cat de dor ii e de The White Stripes, cat de mult si-ar dori sa poate sa reformeze trupa si cat de incapatanata e Meg White, versuri ca "And you'll be watching me, girl/ Taking over the world/ Let the stripes unfurl/ Gettin' rich, singin' poor boy" de pe Hip (Eponymous) Poor Boy, o piesa cu iz de The Kinks, par indreptate mai degraba catre fosta colega de trupa.

Trecand prin blues (I’m Shakin), classic rock (Freedom At 21), country (Blunderbuss), chiar chamber pop (Hypocritical Kiss) si tempouri cu aer de jazz (I Guess I Should Go to Sleep), cu linii melodice conduse de pian, nu chitara (Love Interruption),Blunderbuss e un album care va multumi pe toata lumea. Este suficient de familiar pentru fani, destul de aventuros pentru cei care erau nemultumiti de ritmurile bazice al The White Stripes. Si, cel mai important, e un nou inceput pentru White.

Tracklist:

01. Missing Pieces
02. Sixteen Saltines
03. Freedom At 21
04. Love Interruption
05. Blunderbuss
06. Hypocritical Kiss
07. Weep Themselves To Sleep
08. I’m Shakin’
09. Trash Tongue Talker
10. Hip (Eponymous) Poor Boy
11. I Guess I Should Go To Sleep
12. On And On And On
13. Take Me With You When You Go

Here's a taste of his music in this new album: